Cand cad frunzele
de George Bacovia
Copacii subtiri si rari, cu ramuri subtiri, cu putine frunze mici, galbene, erau, acolo, solitari, pe o zi calma spre toamna.
Pe cararile goale, ea spunea ca-i plac parfumurile si pudra. si, chiar, profilul ei pudrat aparea senin, iar bluza usoara avea parfum suav.
– Ah, impusca-ma in sanul stang, spunea amanta si, dupa ce si el se impusca la fel, ramasesera uitati in poiana din lunca orasului; poate intr-un peisaj ca acesta a fost drama pe care am citit-o intr-un zadar; cata iubire si pasiune, cata gingasa simtire fata de mediul prozaic !
– Da, raspunsei, e interesant.
– Niste pescari, pe noapte au dat de ei si au anuntat autoritatile… e aproape un roman.
Continua sa spuna acestea, privindu-si intr-o oglinda buzele rosii si ochii mari.
Este vreo doamna distinsa, imi spuneam care a venit sa-si uite plictiseala, in acest parc cu cararile pustii.
Printre arbori, departe, o trasura mergea la pas.
Puteam concepe, inca, ceva dimprejurul care parea acum stramt, acum larg, nimeni, zambetul ei si tacere.
De mult, muzica a incetat sa mai cante pe aici, cum si intalniri de iubire despre care vorbea aceasta femeie.
O, mandrul vals… poate superb… si noaptea rece, cand trompetele plangeau in parc... Sa merg cu tine, astfel !
O, sarmana, prostituata… se face noapte, in sus si in jos, pe cararile goale, ne-am plimbat destul, romanele au sfarsitul lor.
Ea tresari de frig. isi puse degetele la gura ca pentru o salutare duioasa, si pleca.
Printre arbori, departe, trasura o ducea spre oras, lasandu-ma singur, cu gandul daca trebuie s-o mai intalnesc.
Ateneul cultural, Bacau, mai 1925
Cand cad frunzele
Aceasta pagina a fost accesata de 3952 ori.
