Cubul negru

Cubul negru

de George Bacovia


Enervat de aceasta lunga agonie a unui veac suspect; umilit, mai mult ca totdeauna, de ironica reflexiune a unui poet din veacul viitor al frumusetii, veneam spre casa intr-o noapte, tarziu, innebunit de mizeria si minciuna in care am aparut. Eram pierdut, inutil, mai ridicol ca niciodata.
Orasul mic dormea in noaptea lui…
Acasa, un plic alb, la aprinsul lampii, aparu pe podele langa usa, in tacuta odaie, unde stau de mult fara sa fi avut nici o corespondenta de nicaieri.
Am deschis plicul, si pe cartonul negru-mat era scris cu alb:
“Vino pe podul de fier, maine la ora 3 d.m.”
M-am gandit sa nu ma duc. Cum, insa, in noaptea aceea eram cu totul nimicit de viata reala, invitatia aceasta ma lasa indiferent parandu-mi chiar un lux, bun de emotii bizare pentru altii.
A doua zi, insa, eram pe pod. Un domn si o doamna in negru; ei ma condusera repede la o trasura care astepta.
Trasura porni cu noi, iar ea, zambind, puse pe fata mea o masca, prin care nu vedeam nimic.
Cand ea imi ridica masca, eram intr-un salon larg, vechi, dar bine luminat; afara era noapte.
Peste putin timp, am luat toti cate o baie parfumata si, infasurati numai in cearsafurile albe, am revenit in salon.
Nici un alt om nu aparu; tot palatul dormea… trebuia sa fie mai mult de miezul noptii…
Figurile noastre erau palide si tacute, iar peste noi plutea dezgustul unui veac.
Cu un gest nervos, ei stinsera atunci lumina, si prin intunericul adanc ridicara un oblon secret, taiat in podele, intr-un colt al salonului.
Un patrat de lumina venita, din subsol, aparu deodata in coltul acela al podelelor.
Prin vorbe abia soptite, cearsafurile alunecara de pe noi. Nuduri din ziua de azi…
Ea, cu parul desfacut, disparu cea dintai, in lumina patratului deschis; coborand si noi, capacul fu tras.
              *
Un cub negru, sub sol, capitonat cu catifea neagra, ne inconjura intre podele, plafon si pereti; nici o fereastra.
in plafon ardea un lampion care lasa o lumina violeta in acest cub al uitarii, iar intr-un colt al cubului, o soba ascunsa in zid alinta nudurile noastre cu o caldura molesitoare…
Noi stam culcati pe catifeaua neagra, sorbind arome negre, din trei pahare negre.
Ochii se priveau simpatic, aprinsi…
– Canta, zise el…
si ea lua ghitara neagra si incepu, cu o voce stinsa, poema corbului din Edgar Poe.
Refrenul “Niciodata, niciodata” se pierdea abia soptit, si ghitara tacu.
Noi beam arome din trei pahare negre…
– Danseaza, zise el…
Ea se ridica in lumina pala, violeta… O frumusete de linii arata o cumintenie naturala… Dansa fantastic, lenes, decadent…
Printr-o spirala, ea cazu langa noi, ca o stea in cubul negru…
Noi beam in cubul negru, in fumul tigarilor, ce ne invaluia, iar lampionul arata sfarsitul unui veac.
Eram si mai tacuti…
Deodata, lumina fu stinsa, si umbra lui Karl Marx aparu in noaptea cubului negru, cu ajutorul unei lanterne.
Un tipat isteric iesi din pieptul lor. Cu brate nervoase, ma inclestara, si o ploaie de sarutari bizare ne adormi profund in acel cub negru al uitarii…
                *

Cu aceeasi masca fui condus a doua zi; la acelasi pod ne-am despartit.
Spuneau ca maine vor pleca pentru totdeauna, si ca veacul nostru s-a sfarsit.


Orizonturi noi, Bacau, iulie 1915 (semnat VAG)




Cubul negru


Aceasta pagina a fost accesata de 1755 ori.
{literal} {/literal}